Pe 28 februarie 2026, la scurt timp după cea de-a 47-a aniversare a revoluției iraniene din 1979, Statele Unite și Israel au lansat o operațiune militară preventivă coordonată împotriva Iranului. Atacurile au eliminat lideri de prim rang, inclusiv pe ayatollahul Ali Khamenei, și au distrus componente importante ale infrastructurii militare iraniene. Operațiunea a fost precedată de luni de tensiuni în creștere: o represiune guvernamentală violentă a protestelor interne, soldată cu aproximativ 30.000 de morți, desfășurarea unei armade navale americane în Golful Persic și eșecul negocierilor de la Geneva privind programul nuclear al Iranului.
Logica strategică din spatele operațiunii diferă între cei doi parteneri. Președintele Trump prezintă atacurile drept un catalizator pentru schimbarea internă — argumentând că demonstrarea hotărârii militare va declanșa revolte populare împotriva guvernului teocratic și că diplomația rămâne posibilă cu condiția denuclearizării Iranului. Obiectivele prim-ministrului Netanyahu sunt mai ample: nu doar eliminarea programului nuclear, ci înlăturarea Republicii Islamice în sine, pe care conducerea israeliană o consideră o amenințare existențială la adresa securității regionale.
În cadrul administrației americane, operațiunea a scos la iveală dezacorduri interne semnificative. Generalul Dan Caine, șeful Statului Major Întrunit, a avertizat public asupra riscului unui conflict prelungit și incontrolabil. Directorul CIA, John Ratcliffe, și secretarul apărării, Pete Hegseth, au pledat pentru o acțiune fermă și decisivă, menită să elimine permanent capacitățile nucleare ale Iranului. Această divergență la cele mai înalte niveluri ale establishmentului militar și de intelligence american introduce o incertitudine reală privind amploarea, durata și condițiile de ieșire ale operațiunii.
Schimburile militare de după 28 februarie reflectă raza de acțiune regională a operațiunii. Forțele aeriene americane și israeliene au lovit instalații militare și ținte guvernamentale din întregul Iran. Răspunsul Iranului a vizat ambasade și baze americane din întreg Orientul Mijlociu și a lovit zone civile din Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Israel. Au apărut, de asemenea, relatări despre pregătiri pentru o revoltă kurdă coordonată de CIA în nord-vestul Iranului, cu sprijin logistic din Erbil — un scenariu cu similitudini structurale cu intervenția americană din Afganistan din 2001.
Efectele economice și geopolitice globale se materializează deja. Creșterea prețurilor petrolului avantajează Rusia și impune costuri Chinei, remodelând calculul energetico-geopolitic în ambele capitale. Germania, Franța și Regatul Unit au condamnat atacurile iraniene asupra statelor din Golf și au semnalat un posibil sprijin pentru operațiunea americano-israeliană. Prețul mai larg este unul reputațional: credibilitatea occidentală în statele arabe și în Turcia se deteriorează, guvernele din regiune confruntându-se cu presiuni interne de a se distanța de acțiunile Washingtonului.
28 februarie 2026 marchează un nou prag geopolitic. Indiferent de ceea ce va rezulta din acest conflict — fie dezmembrarea sistemului teocratic al Iranului, fie o soluționare negociată cu un regim reconstituit —, orice angajament diplomatic viitor cu Teheranul trebuie să se bazeze pe o viziune mai clară asupra unei stabilități regionale durabile. Întrebarea centrală este dacă traiectoria actuală duce către un Iran democratic, către instalarea unei noi structuri autoritare sau către un vid de putere prelungit și destabilizator.
